Ciocănea lutierul în pădure.
Se oprea la fiecare trunchi
și lovea cu o muchie de secure.

Ciocănea lutierul în molizi,
ascultând cu chipul încordat.
Și nimeni, nimeni n-a-ntrebat:
- Pe cine cauți prin prăpăstii sure?
Pe cine cauți, omule ciudat?

Ciocănea lutierul în tulpini de brazi
înalți, mândri și grei.
Și el urca, urca printre ei,
însângerând pe cremenișuri dure,
căutând,
căutând dumnezei
înlănțuiți sub cetinile-obscure.

Si deodată,
o tulpină strâmbă și-aplecată
a tresărit sub fier
și a-ntrebat:
- Pe cine cauți, omule ciudat?
Și cu ce gând? Bun? Sau rău?

- Pe tine... pe tine te caut...
Și sunt fratele tău.
Lasă cetina ta verde să piară
și dă-mi inima ta,
sa fac din ea
o vioară...